“-Ce vrei?” … “-Să uit.”

Cafeneaua avea un aer boem, un aer ce cuprindea conversații lungi, un aer ce păstra în esența lui câte puțin din fiecare om ce îi trecea pragul. Masa aceea parcă îi aștepta pe ei. Avea doar două scaune atent poziționate, iar pe mijlocul ei era așezat un mic arajament floral din trandafiri roșii.

Ea a intrat hotărâtă, controlându-și fiecare gest, gândindu-se că el este deja acolo și îi urmărește fiecare mișcare încă de la intrare. A înaintat cu pași mici, căutându-l cu privirea. Nu era acolo. Întârzia ca de fiecare dată. Observă însă masa cu două scaune și se îndreaptă spre ea, lăsând în urma ei o aromă de parfum discretă și multe priviri… nu la fel de discrete, ale bărbaților din încăpere.

Se așează, își comandă o cafea, apoi îl vede. Era ea cea care acum îi urmărea fiecare gest până când acesta își ocupă elegant locul lângă ea. Cuvintele erau în plus. Au comunicat din priviri și până când el a ajuns la masă parcă și-au spus deja tot ce aveau în suflet.

Amândoi știau că aceea va fi ultima lor întâlnire.

-Bună! vocea lui, pentru ea era muzica ce o făcea să asculte ritmul intens și impunător

-Bună! vocea ei, pentru el era muzica ce îl făcea să asculte ritmul suav, dulce.

-Ai vrut să mă vezi.

-Și ai venit…

-N-aș fi putut să nu o fac.

În cele 2 minute de liniște totală ei i-au trecut prin minte toate momentele petrecute cu el, tot ce ar fi fost capabilă să facă pentru el și în același timp toate cuvintele lui care o îndemnau că mai bine nu. O voia, o lăsa, apoi o voia din nou. Totul până când cea mai pasională întâlnire a lor a fost și ultima. Și nu au știut asta decât în momentul în care s-au văzut unul pe celălalt în acea cafeanea în care, pentru prima dată cafeaua era mai fierbinte ca imaginația și gândurile lor, trandafirii de pe masă mai roșii ca buzele ei și zgomotul mai puternic ca privirea lui, care reușea altădată să o facă să uite de tot ce o înconjoară.

-Ce vrei ?

-Să uit.

-E greu sa uiți pe cineva care ți-a oferit atât de multe să îți amintești.

-Nu pe tine. Ci faptul că am stat în tot timpul ăsta pe marginea unei prăpastii cu teamă să nu cad în gol, fără să știu că defapt căderea mi-ar fi adus o viață mult mai frumoasă pentru că jos mă așteaptă acel cineva care mă va învăța să simt și să iubesc în toate felurile în care am uitat deja.

Cuvintele ei l-au durut pentru prima dată și tot ce a putut să îi răspundă l-a urmărit apoi o viață.

-Am simțit cu tine diferența între două trupuri care se plac și două suflete care se adoră… și știi ce ? De acum înainte am să merg numai pe prima variantă. Pentru că toate se sfârșesc la un moment dat și măcar așa se va sfârși mai repede. Și voi merge mai departe. Diferența va fi că nu voi mai fi nevoit să îmi las sufletul acolo, luptând cu timpul și amintirile, să mi-l construiesc la loc. E simplu.

Privirea ei îi cuprindea trupul, inima, mintea. Privirea lui s-a îndreptat pe geam special pentru a evita asta. Urmărind agitația de afară vântul și norii ce anunțau ploaia, îi spuse:

-Și da. N-am să te mint. Mă doare. Dar va trece mult mai ușor dacă recunosc. Trebuie să trăiesc durerea asta și să o simt până la capăt. Nu va dispărea niciunde până când nu îi voi simți până și ultima picătură de foc. Dar e ok să fiu rănit. E ok să fiu furios. Important să știu când e timpul să fac pace… cu mine însumi, în primul rând.

-Nu cred că vei fi fericit dacă îți vei pune sufletul într-o cutie și gata. E ca și cum ai arunca departe tot ce am trăit împreună. Vreau să cred că te-am învățat să iubești nu să nu o mai faci niciodată….Păcat este că toate visele și sentimentele noastre s-au transformat în promisiuni pe care nu le-am putut păstra.

S-au ridicat, purtând după ei greutatea unor decizii ce păreau a fi prea dure atunci. Afară ploua. Nu și-au putut lua rămas bun din cuvinte. S-au privit în ochi preț de câteva secunde și au înțeles tot. Apoi au plecat în direcții opuse. Niciunul nu avea umbrelă, dar a fost mai bine. Pe obrazul ei cădeau picături de ploaie și nimeni nu și-a dat seama că plânge. Fără să se uite înapoi au plecat lăsând ploaia să le spele regretele, furia și durerea.

…..și apoi au devenit fiecare poveștile pe care și le-au spus.

A.A.

About Andreea Anghelescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *